Nota: A nu se lua combina Memo Plus cu Paracetamol si pastile pentru alergie. Creierul o va lua razna
Tot ce va urma a fost scris de la cap la coada intr-o suflare la 3 dimineata cand simteam ca imi explodeaza capul... Nu ma astept sa faca mult sens
Migrena acum dimineata ....
Capitolul 0
Tragedia in care salvez eroul
asdfghjkl
Nu intelegi nimic? Bun. Nici eu. Dar chiar si asa, ceva e scris, poate e ceva asuns in spatele gratiilor, poate e o cheie, poate e un lacat.
?!,. Cum naiba poate in acelasi timp sa existe o intrebare, o exclamatie, o pauza, un sfarsit... Daca mai bagam si ; ma tem ca vom rasturna universul. Oare ce exista ce nu putem vedea, ce se intampla daca pui fata in fata doua oglinzi si le apropii tot mai mult si mai mult pana cand devin una... ce exista in momentul in care se reflecta una pe cealalta si in acelasi timp totul e intuneric.
Ma simt ametit. De fapt, nici nu stiu ce naiba simt. Sufletul meu e zguduit, parca i-am oferit eliberare prin inlantuire, are o pace atat de violenta, parca e pe punctul de a se frange, si in acelasi timp parca arde tot mai puternic... si mai puternic. Parca infinitul si neantul s-au ciocnit intr-un vals care se sparge intr-o mie de voci, de ganduri, de emotii, de tot ... toate zboara cu aripi de hartie, am incercat sa le rup... nu pot. Parca sunt propriul Faust, ma damnam dar in acelasi timp imi ofeream salvare.
Dorintele mele erau zgariate de nevoi violente, prinse intre pasiune si pacat, parca eram pe campul de batalie al doua flacari violente care se consuma una pe cealalta, dar in acelasi timp isi dau viata, una fara alta ar muri si in acelasi timp se ucid reciproc. Incendiat in interior, dar atingerea inghetata; asa ma simt ... E ciudat, scriu fragmente din propriile versuri, dar e si mai ciudat faptul ca ... le inteleg... sau le simt? Versurile mele luau nastere pana acum prin metamorfoza in ganduri al unor emotii chinuitoare. A analiza o emotie inseamna sa o ucizi, dar acum parca simt si gandesc in acelasi timp, si nu mai exista diferenta intre ele...
Stii cand erai mic si mama ta cumpara o ciocolata, o punea bine si iti spunea sa nu o mananci? Ce tentatie, ce dorinta ... ce chin. Asteptai momentul prielnic, oricate zile, si erai singur acasa in sfarsit. Rascoleai peste tot pana o gaseai; o tineai in mana, obiectul afectiunii tale si in acelasi timp dusmanul care te hartuia. Vroiai sa rupi ambalajul, sa simti cum gustul iti inunda existenta, acel nectar, prea mult zahar, apoi sa fugi afara sa alergi ca un nebun, sa cazi, sa iti julesti genunchiul... Si cu toate acestea stateai inca captiv in prezent, fara actiune, cu mana ta mica si inca neinsemnata in aceasta lume, tineai strans aceea mica linie, acel fir rosu care o desfacea, la hotarul dintre tot ceea ce stiai si tot ceea ce nu vei stii niciodata. Te temeai, tremurai. Poate exagerez... erai speriat, curios, divizat.
Pentru prima data in viata mea ceva... nu stiu. Am examen azi si nu am mers; pentru ca pentru prima data simt ca nu sunt pregatit, simt ca nu voi reusi, poate cu mult chin pentru un 5, dar riscul? Eh ce e un examen, e trivial. Dar eu ma simt dezamagit; m-am dezamagit. Parca viata mi-a dat examen, si eu stau cu foaia goala. Ma uit spre usa, si am in mine o spaima ca se deschide, ma tem de ce exista sau nu exista, ce va fi sau nu in bezna...
Am asa de multe intrebari si raspunsuri. Dar parca nici una dintre ele nu conteaza. Ma inec la mal intr-un val apasator de emotii: dezamagire, curaj, vointa, libertate, depresie, inlantuire, iubire, dorinta, refuz. Stau si ma uit in gol, parca vad totul. Parca totul are sens Totul e real, tangibil, aproape ca zgarie; totul curge dupa reguli bine stabilite, imperturbabile. Si atunci de ce simt ca totul e gresit; ca poate exista o alta cale?...
Nu stiu cum sa ma refer la absolut. Totul, fiinta, existenta, omul au fost si sunt puse in miscare de catre durere. De la izgonirea din Rai pana la petrolul care arde, care polueaza, generand curent ca tu sa poti citi asta. Totul sufera, e suferinta. Pana la nevoia de a scrie, consumul pe care corpul meu il face, degetele care ma dor acum cand scriu pentru ca de la inceput si pana acum am scris pe fir, neincetat. Fara sa gandesc sau sa simt; sau poate le-am facut pe amandoua; scriu.
Si cu toate acestea, daca accept si stiu ce trebuie sa fac, de ce nu vreau sa ma las prada mizerabilei conditii de supravietuire impusa de Creatie? De ce, chiar daca mi se pare o salvare rezonabila, parca exista altceva. Parca exist eu, si asta e o afirmatie al carui ecou ar trebui sa zguduie marile si uscatul. Pot exista doua salvari care se exclud? Salvarea ta va aduce sfarsitul celorlalti?
Nietzsche sustinea glorioasa si dezamagitoarea perioada a umanitatii ultimelor 2 secole cu sintagma "Dumnezeu a murit." .. Iarasi m-am uitat spre usa si am tresarit cu spaima. Inca e inchisa. Parca ma tem ca cineva ma va prinde in fapt, cu mainile gata sa desfac ciocolata, in crima... cu mana pe fir...
Personal nu cred ca Nietzsche sustinea prea mult aceea perioada; cred ca facea referire la imagine. Suntem creati dupa chip si asemanare; insa ne-am abandonat atat de mult conditiei umane, iubim atat de mult razvratirea dupa izgonire, ca am ucis Dumnezeul din noi. Suntem zei fara valoare, consumati de neputinta, traim sub propria acuzare, gasind refugiu in fiinta; si traim in amintiri, timpul trece sa aline, cu violente razvratiri, printre lacrimi ... si suspine. Iarasi fragmente din mine, dar de data aceasta parca nu il simt, nu il gandesc, ci sunt...
Din pacate nu mai prea pot continua acum, corpul imi ofera generos limitari sufletlui pasnic si impulsiv; as vrea sa mai scriu dar poate ... poate dau in nebunie, poate m-am trezit. Poate nu exista nici o diferenta.
Ma dor picioarele, parca am mers pe linie, la hotarul dintre viata si moarte; poate acolo zace speranta...poate acolo e totul... poate e nimic... firul rosu. Inima are un ciclu infinit pana la stingere de doua batai. Ce zace in aceea pauza, acel al treilea moment... poate acolo e existenta, viata, clipa... poate pana la urma e doar o pauza. Doar liniste.
Ma simt ca un Hamlet otravit de Fantoma, iar cuvintele sunt niste pumnale care ameninta sa taie. Ma opresc din scris. Restul e tacere
"Sufletul e o flacara ce consuma trupul pana la stingere"
Dedicat unei persoane, care din nu stiu ce motiv, sustine ca inca crede in mine. Va sti despre cine e vorba, si poate imi va si cara cativa pumni pentru ca am fost cam pesimist in scriere. Te provoc cu ceea mai mare placere. Pentru totdeauna.
mi.shooo@yahoo.com
Tot ce va urma a fost scris de la cap la coada intr-o suflare la 3 dimineata cand simteam ca imi explodeaza capul... Nu ma astept sa faca mult sens
Migrena acum dimineata ....
Capitolul 0
Tragedia in care salvez eroul
asdfghjkl
Nu intelegi nimic? Bun. Nici eu. Dar chiar si asa, ceva e scris, poate e ceva asuns in spatele gratiilor, poate e o cheie, poate e un lacat.
?!,. Cum naiba poate in acelasi timp sa existe o intrebare, o exclamatie, o pauza, un sfarsit... Daca mai bagam si ; ma tem ca vom rasturna universul. Oare ce exista ce nu putem vedea, ce se intampla daca pui fata in fata doua oglinzi si le apropii tot mai mult si mai mult pana cand devin una... ce exista in momentul in care se reflecta una pe cealalta si in acelasi timp totul e intuneric.
Ma simt ametit. De fapt, nici nu stiu ce naiba simt. Sufletul meu e zguduit, parca i-am oferit eliberare prin inlantuire, are o pace atat de violenta, parca e pe punctul de a se frange, si in acelasi timp parca arde tot mai puternic... si mai puternic. Parca infinitul si neantul s-au ciocnit intr-un vals care se sparge intr-o mie de voci, de ganduri, de emotii, de tot ... toate zboara cu aripi de hartie, am incercat sa le rup... nu pot. Parca sunt propriul Faust, ma damnam dar in acelasi timp imi ofeream salvare.
Dorintele mele erau zgariate de nevoi violente, prinse intre pasiune si pacat, parca eram pe campul de batalie al doua flacari violente care se consuma una pe cealalta, dar in acelasi timp isi dau viata, una fara alta ar muri si in acelasi timp se ucid reciproc. Incendiat in interior, dar atingerea inghetata; asa ma simt ... E ciudat, scriu fragmente din propriile versuri, dar e si mai ciudat faptul ca ... le inteleg... sau le simt? Versurile mele luau nastere pana acum prin metamorfoza in ganduri al unor emotii chinuitoare. A analiza o emotie inseamna sa o ucizi, dar acum parca simt si gandesc in acelasi timp, si nu mai exista diferenta intre ele...
Stii cand erai mic si mama ta cumpara o ciocolata, o punea bine si iti spunea sa nu o mananci? Ce tentatie, ce dorinta ... ce chin. Asteptai momentul prielnic, oricate zile, si erai singur acasa in sfarsit. Rascoleai peste tot pana o gaseai; o tineai in mana, obiectul afectiunii tale si in acelasi timp dusmanul care te hartuia. Vroiai sa rupi ambalajul, sa simti cum gustul iti inunda existenta, acel nectar, prea mult zahar, apoi sa fugi afara sa alergi ca un nebun, sa cazi, sa iti julesti genunchiul... Si cu toate acestea stateai inca captiv in prezent, fara actiune, cu mana ta mica si inca neinsemnata in aceasta lume, tineai strans aceea mica linie, acel fir rosu care o desfacea, la hotarul dintre tot ceea ce stiai si tot ceea ce nu vei stii niciodata. Te temeai, tremurai. Poate exagerez... erai speriat, curios, divizat.
Pentru prima data in viata mea ceva... nu stiu. Am examen azi si nu am mers; pentru ca pentru prima data simt ca nu sunt pregatit, simt ca nu voi reusi, poate cu mult chin pentru un 5, dar riscul? Eh ce e un examen, e trivial. Dar eu ma simt dezamagit; m-am dezamagit. Parca viata mi-a dat examen, si eu stau cu foaia goala. Ma uit spre usa, si am in mine o spaima ca se deschide, ma tem de ce exista sau nu exista, ce va fi sau nu in bezna...
Am asa de multe intrebari si raspunsuri. Dar parca nici una dintre ele nu conteaza. Ma inec la mal intr-un val apasator de emotii: dezamagire, curaj, vointa, libertate, depresie, inlantuire, iubire, dorinta, refuz. Stau si ma uit in gol, parca vad totul. Parca totul are sens Totul e real, tangibil, aproape ca zgarie; totul curge dupa reguli bine stabilite, imperturbabile. Si atunci de ce simt ca totul e gresit; ca poate exista o alta cale?...
Nu stiu cum sa ma refer la absolut. Totul, fiinta, existenta, omul au fost si sunt puse in miscare de catre durere. De la izgonirea din Rai pana la petrolul care arde, care polueaza, generand curent ca tu sa poti citi asta. Totul sufera, e suferinta. Pana la nevoia de a scrie, consumul pe care corpul meu il face, degetele care ma dor acum cand scriu pentru ca de la inceput si pana acum am scris pe fir, neincetat. Fara sa gandesc sau sa simt; sau poate le-am facut pe amandoua; scriu.
Si cu toate acestea, daca accept si stiu ce trebuie sa fac, de ce nu vreau sa ma las prada mizerabilei conditii de supravietuire impusa de Creatie? De ce, chiar daca mi se pare o salvare rezonabila, parca exista altceva. Parca exist eu, si asta e o afirmatie al carui ecou ar trebui sa zguduie marile si uscatul. Pot exista doua salvari care se exclud? Salvarea ta va aduce sfarsitul celorlalti?
Nietzsche sustinea glorioasa si dezamagitoarea perioada a umanitatii ultimelor 2 secole cu sintagma "Dumnezeu a murit." .. Iarasi m-am uitat spre usa si am tresarit cu spaima. Inca e inchisa. Parca ma tem ca cineva ma va prinde in fapt, cu mainile gata sa desfac ciocolata, in crima... cu mana pe fir...
Personal nu cred ca Nietzsche sustinea prea mult aceea perioada; cred ca facea referire la imagine. Suntem creati dupa chip si asemanare; insa ne-am abandonat atat de mult conditiei umane, iubim atat de mult razvratirea dupa izgonire, ca am ucis Dumnezeul din noi. Suntem zei fara valoare, consumati de neputinta, traim sub propria acuzare, gasind refugiu in fiinta; si traim in amintiri, timpul trece sa aline, cu violente razvratiri, printre lacrimi ... si suspine. Iarasi fragmente din mine, dar de data aceasta parca nu il simt, nu il gandesc, ci sunt...
Din pacate nu mai prea pot continua acum, corpul imi ofera generos limitari sufletlui pasnic si impulsiv; as vrea sa mai scriu dar poate ... poate dau in nebunie, poate m-am trezit. Poate nu exista nici o diferenta.
Ma dor picioarele, parca am mers pe linie, la hotarul dintre viata si moarte; poate acolo zace speranta...poate acolo e totul... poate e nimic... firul rosu. Inima are un ciclu infinit pana la stingere de doua batai. Ce zace in aceea pauza, acel al treilea moment... poate acolo e existenta, viata, clipa... poate pana la urma e doar o pauza. Doar liniste.
Ma simt ca un Hamlet otravit de Fantoma, iar cuvintele sunt niste pumnale care ameninta sa taie. Ma opresc din scris. Restul e tacere
"Sufletul e o flacara ce consuma trupul pana la stingere"
Dedicat unei persoane, care din nu stiu ce motiv, sustine ca inca crede in mine. Va sti despre cine e vorba, si poate imi va si cara cativa pumni pentru ca am fost cam pesimist in scriere. Te provoc cu ceea mai mare placere. Pentru totdeauna.
mi.shooo@yahoo.com
Comentarii
Trimiteți un comentariu