Capitol fara numar
De ce acum, de ce atunci, de ce candva.
De ce niciodata, de ce pentru totdeauna, de ce eu.
De ce tocmai parca simt ca pentru cateva clipe mi-am pierdut cunostinta intre amintiri si vise? Si atunci ce e prezentul?
Si in fundal, o mica lumina ce palpaie, urmaresti aceasta flacara ce nu lumineaza, ci creeaza doar umbre. Privesti acest necunoscut ce te priveste inapoi, fara ochi, fara chip, fara varsta si parca iti doresti sa fi in locul lui, fara simturi, fara judecata, neatins de timp. O maretie ce o poti ucide printr-un simplu gest, sa il scufunzi in bezna din care a reusit pentru moment sa evadeze. Stinge lumina.
Avem ce invata de la umbre. Ele iubesc linistea, nu se tem si sunt mereu bucuroase sa renasca la fiecare scanteie. Ele cunosc toate raspunsurile si cu toate astea tac, poate asta le face atat de ...dorite.
Nu au nevoie de nimeni sa le salveze, dainuie etern atat in prezenta luminii cat si in absenta ei.
Eu insa am culoare, am un glas, am prea multe temeri, am prea multe intrebari. Si ne temem ca nimeni nu ne va salva, ne pierdem prin ploaie pentru ca nu ne mai gasim pasii, si bratele ce promit salvarea par atat de departe.
O seara calda de vara, o briza placuta, o fereastra deschisa si un copil care plange. O tigara, poate doua, si prea multe amintiri; o scurta stare de euforie, data de sarutul cald ce iti arde buzele pana la limita placerii, udate apoi de cativa stropi de ploaie omenesti, poate prea multi. Inspiri incet, cu ochii inchisi lumina si caldura, o mica flacara ce genereaza in tine o clipa de armonie; deschizi ochii , intuneric, umezeala, si te mai loveste o amintire. Expiri, si apoi repeti duelul.
Un mic dezastru natural limitat la propria fiinta. Oare ucizi plangand sau e doar o arta de supravietuire? Raspunsul e doar pentru tine.
Dar pentru moment, un copil la fereastra care, pe baza de aer in plamani, mai da nastere la niste ganduri. Se gandeste de ce? Doua cuvinte simple ce eclipseaza prin pura grandoare, si care traiesc printr-un mecanism pur retoric. Traiesc doar sub forma unei intrebari si asta genereaza atractie, tentatie pentru fiinta umana, o capcana construita pe placerea de a te consuma in neliniste, pe fatalitatea corpului de a tremura, ce ii e fatala doar sufletului.
Daca nu iti place, copiaza o umbra atunci. Pune-ti intrebarea, apoi stai chinuit si inlantuit in imposibilitatea de a vorbi, de a-ti aminti sau de a visa. Nu copia. Nu ai fost creat sa traiesti un identic intr-o mare de copii. Fiinta se denumeste prin repetitie, dar se defineste prin inovatie. Preia, analizeaza, redefineste. Daca privim umbra ca pe intuneric, o putem considera ca un negativ.
Preluam "de ce" de la umbra. Inca e tot o negatie cumva, Sa privim putin prin rational, unde o dubla negatie devine un pozitiv. De ce nu. De ce nu? A avut vreodata o negatie vre-o influenta mai puternica si mai pozitiva, care in loc sa te traga un pas in spate, iti momeste curiozitatea sa faci pasul inainte? De ce nu?
Si privind afara acum, acest peisaj nocturn, pictat in tonuri fara vlaga, privesc si mi se face dor sa mai scap cateva picaturi de culoare pe cararea mea mazgalita in variatii de gri. Se cheama amintiri, si tu prin meserie esti pictor. Dar daca vei picta, doar din regrete, panza ta va fi un dezastru monocolor, si se va numi doar trecut. Puterea culorilor va fi data de dorinta ta de a avea mai mult, iar variatia va fi data de paleta curcubeului de dupa fiecare moment ce devine amintire. Asa ca daca merita, plange macar o lacrima pe zambet, si opera ta va supravietui. Pentru totdeauna. De ce nu?
Raspunsurile nu se vor afla niciodata in nisipul din clepsidra ce ai lasat-o in urma, ci in momentul pentru care acel timp s-a scurs. Asa ca trebuie sa merite. Stiu ca doare, stiu ca trebuie sa uiti asta recomanda toti. Trec prin asta chiar acum. Dar uitarea unei clipe o transforma in regret, in despartire.
Sa nu cumva sa indraznesti sa uiti. Nu uita. Daca nu mai poti saruta, imbratiseaza, daca nu mai poti imbratisa, tine de mana, daca nu poti tine de mana, tine un deget, daca nici atat nu-i nimic, nu uita. Zambeste. Amintire. Amintine. Am in tine un strop din cerneala mea, dar doar atat iti pot darui. Restul scriu pentru mine.
Inca sunt mult prea slab.
De ce acum, de ce atunci, de ce candva.
De ce niciodata, de ce pentru totdeauna, de ce eu.
De ce tocmai parca simt ca pentru cateva clipe mi-am pierdut cunostinta intre amintiri si vise? Si atunci ce e prezentul?
Si in fundal, o mica lumina ce palpaie, urmaresti aceasta flacara ce nu lumineaza, ci creeaza doar umbre. Privesti acest necunoscut ce te priveste inapoi, fara ochi, fara chip, fara varsta si parca iti doresti sa fi in locul lui, fara simturi, fara judecata, neatins de timp. O maretie ce o poti ucide printr-un simplu gest, sa il scufunzi in bezna din care a reusit pentru moment sa evadeze. Stinge lumina.
Avem ce invata de la umbre. Ele iubesc linistea, nu se tem si sunt mereu bucuroase sa renasca la fiecare scanteie. Ele cunosc toate raspunsurile si cu toate astea tac, poate asta le face atat de ...dorite.
Nu au nevoie de nimeni sa le salveze, dainuie etern atat in prezenta luminii cat si in absenta ei.
Eu insa am culoare, am un glas, am prea multe temeri, am prea multe intrebari. Si ne temem ca nimeni nu ne va salva, ne pierdem prin ploaie pentru ca nu ne mai gasim pasii, si bratele ce promit salvarea par atat de departe.
O seara calda de vara, o briza placuta, o fereastra deschisa si un copil care plange. O tigara, poate doua, si prea multe amintiri; o scurta stare de euforie, data de sarutul cald ce iti arde buzele pana la limita placerii, udate apoi de cativa stropi de ploaie omenesti, poate prea multi. Inspiri incet, cu ochii inchisi lumina si caldura, o mica flacara ce genereaza in tine o clipa de armonie; deschizi ochii , intuneric, umezeala, si te mai loveste o amintire. Expiri, si apoi repeti duelul.
Un mic dezastru natural limitat la propria fiinta. Oare ucizi plangand sau e doar o arta de supravietuire? Raspunsul e doar pentru tine.
Dar pentru moment, un copil la fereastra care, pe baza de aer in plamani, mai da nastere la niste ganduri. Se gandeste de ce? Doua cuvinte simple ce eclipseaza prin pura grandoare, si care traiesc printr-un mecanism pur retoric. Traiesc doar sub forma unei intrebari si asta genereaza atractie, tentatie pentru fiinta umana, o capcana construita pe placerea de a te consuma in neliniste, pe fatalitatea corpului de a tremura, ce ii e fatala doar sufletului.
Daca nu iti place, copiaza o umbra atunci. Pune-ti intrebarea, apoi stai chinuit si inlantuit in imposibilitatea de a vorbi, de a-ti aminti sau de a visa. Nu copia. Nu ai fost creat sa traiesti un identic intr-o mare de copii. Fiinta se denumeste prin repetitie, dar se defineste prin inovatie. Preia, analizeaza, redefineste. Daca privim umbra ca pe intuneric, o putem considera ca un negativ.
Preluam "de ce" de la umbra. Inca e tot o negatie cumva, Sa privim putin prin rational, unde o dubla negatie devine un pozitiv. De ce nu. De ce nu? A avut vreodata o negatie vre-o influenta mai puternica si mai pozitiva, care in loc sa te traga un pas in spate, iti momeste curiozitatea sa faci pasul inainte? De ce nu?
Si privind afara acum, acest peisaj nocturn, pictat in tonuri fara vlaga, privesc si mi se face dor sa mai scap cateva picaturi de culoare pe cararea mea mazgalita in variatii de gri. Se cheama amintiri, si tu prin meserie esti pictor. Dar daca vei picta, doar din regrete, panza ta va fi un dezastru monocolor, si se va numi doar trecut. Puterea culorilor va fi data de dorinta ta de a avea mai mult, iar variatia va fi data de paleta curcubeului de dupa fiecare moment ce devine amintire. Asa ca daca merita, plange macar o lacrima pe zambet, si opera ta va supravietui. Pentru totdeauna. De ce nu?
Raspunsurile nu se vor afla niciodata in nisipul din clepsidra ce ai lasat-o in urma, ci in momentul pentru care acel timp s-a scurs. Asa ca trebuie sa merite. Stiu ca doare, stiu ca trebuie sa uiti asta recomanda toti. Trec prin asta chiar acum. Dar uitarea unei clipe o transforma in regret, in despartire.
Sa nu cumva sa indraznesti sa uiti. Nu uita. Daca nu mai poti saruta, imbratiseaza, daca nu mai poti imbratisa, tine de mana, daca nu poti tine de mana, tine un deget, daca nici atat nu-i nimic, nu uita. Zambeste. Amintire. Amintine. Am in tine un strop din cerneala mea, dar doar atat iti pot darui. Restul scriu pentru mine.
Inca sunt mult prea slab.
Comentarii
Trimiteți un comentariu