Intermediar
As vrea putin sa profit de ceva ce s-a intamplat. Am mai vazut furtuni la viata mea, dar ce a fost azi a fost cu adevarat ceva de adaugat la colectie. Shakespeare se folosea de motivul furtunii in piesele sale, iar azi cred ca poate am ajuns cu un pas mai aproape sa inteleg de ce. Oarecum e legat si de ce am fost oarecum negativist in capitolul precedent. Dar mai intai furtuna...
Oricat as incerca sa explic nu detin inca suficienta putere de a exprima cu adevarat cum a fost. Voi incerca, ma va ajuta si piesa care exprima perfect.
Cum sa fie. Magnific, terifiant, o existenta care loveste perpendicular pe tot ce ai sperat vreodata si tot ce te-ai temut, o uvertura abisala a simfoniei menita sa iti serveasca ca introducere rece intr-o lume unde timpul nu exista, doar violenta elementelor. Simplul fel in care cerul iti fotografiaza fiecare clipa de viata cu o mie de cadre pe secunde in timp ce te ingheata pe loc, simti ca inima a facut un pas in spate, ti-a daruit o clipa care apoi ti-a furat-o; vantul care urca in spirale tintind fiecare centimentru de panza cereasca, in timp ce ploaia taia val dupa val, intr-o flagelare masochista in placerea ei nocturna.
De ce m-am referit la Shakespeare? Pentru ca personal cred ca nici un alt fenomen nu descrie mai bine fiinta umana, mai exact spiritul ei. Nimic nu e mai liber si mai violent, o combinatie perfecta de lumini, zgomot si miscare, o scena perfecta pe care sa joci cel mai bun rol, o minune a lumii care nu apartine staticului, cea mai pura si haotica forma de energie, care parca iti cheama sufletul sa sparga limitele carnii si sa danseze in lumini pe cerul ce nu il va atinge niciodata fizic, care iti permite sa te proiectezi intr-un plan pe care visele l-ar putea doar mazgali. Tu esti panza, culorile, pensula, pictezi cerul in nuante de vise si dezamagiri, un tablou ce nu impune bariere.
Acum sa motivez de ce am fost pesimist in capitolul precedent. Sunt de parere ca intunericul trebuie sa faca parte din viata unei persoane, nu doar lumina; chestia e sa nu te lasi coplesit de el si sa il folosesti ca experienta. Experimentezi umbra ca sa apreciezi mai mult lumina, simplu, chiar cliseu. Nici un erou nu s-a nascut inainte de o tragedie, nici chiar universul, fiinta nu au existat inainte de intuneric, daca e sa o luam biblic. Lumina si intuneric, cele doua abisuri care trebuie sa existe simultan, alfel omul ar fi nefericit. ( Dostoievski ).
Existenta in contrast da, nefericire nu. Pozitia ideal ar fi cu spatele intors la intuneric, constient de prezenta si semnificatia lui, iar privirea puternic fixata pe punctul central din orizontul luminii. Omul prin propria fiinta, din momentul in care inima descopera prima bataie, e facut sa traiasca; celulele se regenereaza, corpul reactioneaza la orice stimul violent ce ii perturba miscarea spre urmatoarea respiratie, crestem si devenim tot mai puternici, totul e ascensiune. Fiorul rece din spate trebuie doar sa serveasca drept amintire, sa te impinga de la spate ca un cutit ce nu va injunghia niciodata, pentru ca stii ce? Nu e tangibil, nu va fi niciodata. Fiecare miscare, respiratie, atingere, oftat, zambet exista doar momentan apoi devine trecut. Viata e doar o semidreapta indentata cu stropi de efemer, care din pacate se inchide la final. Asigura-te ca va ploua cat mai mult.
As vrea putin sa profit de ceva ce s-a intamplat. Am mai vazut furtuni la viata mea, dar ce a fost azi a fost cu adevarat ceva de adaugat la colectie. Shakespeare se folosea de motivul furtunii in piesele sale, iar azi cred ca poate am ajuns cu un pas mai aproape sa inteleg de ce. Oarecum e legat si de ce am fost oarecum negativist in capitolul precedent. Dar mai intai furtuna...
Oricat as incerca sa explic nu detin inca suficienta putere de a exprima cu adevarat cum a fost. Voi incerca, ma va ajuta si piesa care exprima perfect.
Cum sa fie. Magnific, terifiant, o existenta care loveste perpendicular pe tot ce ai sperat vreodata si tot ce te-ai temut, o uvertura abisala a simfoniei menita sa iti serveasca ca introducere rece intr-o lume unde timpul nu exista, doar violenta elementelor. Simplul fel in care cerul iti fotografiaza fiecare clipa de viata cu o mie de cadre pe secunde in timp ce te ingheata pe loc, simti ca inima a facut un pas in spate, ti-a daruit o clipa care apoi ti-a furat-o; vantul care urca in spirale tintind fiecare centimentru de panza cereasca, in timp ce ploaia taia val dupa val, intr-o flagelare masochista in placerea ei nocturna.
De ce m-am referit la Shakespeare? Pentru ca personal cred ca nici un alt fenomen nu descrie mai bine fiinta umana, mai exact spiritul ei. Nimic nu e mai liber si mai violent, o combinatie perfecta de lumini, zgomot si miscare, o scena perfecta pe care sa joci cel mai bun rol, o minune a lumii care nu apartine staticului, cea mai pura si haotica forma de energie, care parca iti cheama sufletul sa sparga limitele carnii si sa danseze in lumini pe cerul ce nu il va atinge niciodata fizic, care iti permite sa te proiectezi intr-un plan pe care visele l-ar putea doar mazgali. Tu esti panza, culorile, pensula, pictezi cerul in nuante de vise si dezamagiri, un tablou ce nu impune bariere.
Acum sa motivez de ce am fost pesimist in capitolul precedent. Sunt de parere ca intunericul trebuie sa faca parte din viata unei persoane, nu doar lumina; chestia e sa nu te lasi coplesit de el si sa il folosesti ca experienta. Experimentezi umbra ca sa apreciezi mai mult lumina, simplu, chiar cliseu. Nici un erou nu s-a nascut inainte de o tragedie, nici chiar universul, fiinta nu au existat inainte de intuneric, daca e sa o luam biblic. Lumina si intuneric, cele doua abisuri care trebuie sa existe simultan, alfel omul ar fi nefericit. ( Dostoievski ).
Existenta in contrast da, nefericire nu. Pozitia ideal ar fi cu spatele intors la intuneric, constient de prezenta si semnificatia lui, iar privirea puternic fixata pe punctul central din orizontul luminii. Omul prin propria fiinta, din momentul in care inima descopera prima bataie, e facut sa traiasca; celulele se regenereaza, corpul reactioneaza la orice stimul violent ce ii perturba miscarea spre urmatoarea respiratie, crestem si devenim tot mai puternici, totul e ascensiune. Fiorul rece din spate trebuie doar sa serveasca drept amintire, sa te impinga de la spate ca un cutit ce nu va injunghia niciodata, pentru ca stii ce? Nu e tangibil, nu va fi niciodata. Fiecare miscare, respiratie, atingere, oftat, zambet exista doar momentan apoi devine trecut. Viata e doar o semidreapta indentata cu stropi de efemer, care din pacate se inchide la final. Asigura-te ca va ploua cat mai mult.
Comentarii
Trimiteți un comentariu